Radu Gyr

Radu Gyr (Radu Demetrescu, n. 2 martie 1905, la Câmpulung Muscel - m. 29 aprilie 1975, la Bucureşti, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare” şi (des)cântătorul crucificat al temniţelor comuniste, a fost una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite din România secolului XX.
Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar, de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare, Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumând 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea abuzivă pe frontul de Răsărit)[1].
În 1937, Radu Gyr era deja de doi ani în Mişcarea Legionară şi devenise comandant legionar pentru meritele sale. Când regele Carol al II-lea a declanşat prigoana împotriva legionarilor, a fost printre primii arestaţi şi duşi în lagăr. A avut o scurtă perioadă de linişte, în lunile de guvernare legionară, când a ocupat postul de director al Direcţiei Teatrelor (1940). În această calitate ia iniţiativa înfiinţării Teatrului Evreiesc. După aşa-numita rebeliune din ianuarie 1941, a fost condamnat la 12 ani de închisoare şi apoi trimis de către Antonescu pe front, "pentru reabilitare", în linia întâi. Acolo şi-a pierdut parţial vederea, motiv pentru care a fost reformat. La întoarcere a fost din nou încarcerat. În 1945 a fost condamnat în Lotul nr. 2 al ziariştilor, alături de cei mai prestigioşi gazetari interbelici: Pamfil Şeicaru, Stelian Popescu, Romulus Dianu, Pan Vizirescu, Ilie Rădulescu.
Radu Gyr este eliberat în 1956, dar după doi ani, în 1958, a fost rearestat şi condamnat la moarte pentru poezia "Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane!", şi la confiscarea totală a averii (nu avea!). A fost ţintuit timp de un an în lanţuri. Pedeapsa i-a fost comutată în 25 de ani de muncă silnică, dar poetul n-a ştiut asta decât la 11 luni după ce i-a fost schimbată sentinţa. L-au ţinut într-o tensiune extraordinară. Se aştepta în fiecare zi să fie scos din celulă şi împuşcat. Poezia aceasta avea titlul original „Manifest”. Cu acest nume, poezia nu mai era numai un poem, ci mai ales o incitare la revoluţie sau "contrarevoluţie", cum spuneau comuniştii. "Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,/ pentru cântecul tău ţintuit în piroane,/ pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,/ ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!" Ştiindu-l şi şef legionar, regimul l-a considerat extrem de periculos şi puţin a lipsit să nu-l elimine fizic. Anchetatorii au aflat despre această poezie, dar nu au găsit niciodată manuscrisul, căci altminteri poate că l-ar fi ucis.
Manuscrisul cu poezia aceasta a fost dat de către Radu Gyr unui văr al său, arhitect, care l-a făcut sul şi l-a băgat într-o vergea de undiţă. Când l-au ridicat pe Radu, securiştii au făcut percheziţie şi la familia sa şi la rudele sale, dar nu au găsit petecul de hârtie incriminant. Mai târziu, vărul lui a ars manuscrisul[2].
Versurile sale au fost interzise timp de 50 de ani; toată opera sa de maturitate, "opera de sertar" de incontestabilă valoare, a cunoscut lumina tiparului mult după moartea poertului. Poemele sale din închisoare, aşa cum spune fiica poetului, au constituit o adevarată hrană spirituală pentru cei sortiţi foamei fiziologice şi terorii.
Scrisă în cea mai mare parte în închisoare, poezia lui Radu Gyr tinde să-şi disimuleze individualitatea şi să devină expresia unei colectivităţi - mărturie vie a unor experienţe dintre cele mai tragice care nu au rămas doar cazuri izolate.
Să scrii poezii în temniţă nu era un lucru prea uşor. Simpla deţinere a unui creion sau a unei bucăţi de hârtie îţi atrăgeau bătăi teribile şi săptămâni de izolare la Zarca. Metodele de scriere ţin de domeniul incredibilului. Deţinuţii foloseau bucăţi de săpun sau de sticlă pe care se sufla praful destinat deratizării pe care se scrijelea cu o aşchie. O alta metoda de "a scrie" o constituia înnodarea aţei, poezii întregi "fiind înşirate" pe aţe smulse din zeghe sau din pături. Talpa de bocanc, căptuşeala hainelor, obloanele sau pereţii celulelor au servit ca suport pentru strălucite opere literare.
Deţinuţii neavând acces la foi de hârtie şi nici la instrument de scris, versurile lui au fost memorate şi transmise de la un om la altul prin viu grai. Aşa au ieşit multe poezii dintre zidurile temniţelor, prin deţinuţii care le-au învăţat. Unii au ajuns în libertate, alţii au cunoscut alte temniţe. Opera lui este foarte vastă. A compus foarte mult în temniţă.
Poezia care a circulat cel mai mult şi care a însemnat cel mai mult pentru sufletul în restrişte al osândiţilor, a fost Iisus în celulă:

Azi noapte Iisus a intrat în celulă.
O, ce înalt şi ce trist era Christ!
Luna a intrat după El în celulă
Şi-L făcea şi mai înalt, şi mai trist...

Deţinutul îl vede pe Hristos, se identifică cu El, căci şi Hristos a purtat lanţuri cândva.
Poezia lui Radu Gyr este profund creştină, naţională şi umană.
Teodor Duţu, fost coleg de celula din Zarca Aiudului, îl descrie pe Radu Gyr ca pe un om cu faţa blândă (marcata de o cicatrice de arsura) care a suferit mult, şi care a ridicat moralul tuturor deţinutilor din perioada de deznădejde naţională. Avea un cap cu profil de evreu. Nasul uşor coroiat, ochelarii cu rama neagră, groasă alunecaţi totdeauna puţin mai jos decât locul în care ar fi trebuit să stea, desenul bărbiei şi poziţia corpului discret înclinată într-o parte, felul lui blând şi întrebător în care îl privea pe cel din faţa sa, la care se adăuga înfaţişarea generală a corpului (înalt, dar firav) cu spatele uşor înconvoiat - îi dădeau în ochii unui privitor neavizat, aerul unui evreu cumsecade, care a ajuns la ananghie fără vreo vină[3].
Radu Gyr folosea de multe ori cu gardienii o ironie foarte fină profitând în acelaşi timp şi de incultura şi prostia lor. Nu îi lipsea niciodată umorul cu toate că suferise enorm. Era respectat de toţi.
Ioan Ianolide, îl evocă pe Radu Gyr: Om cald, suflet sensibil, minte inspirată, caracter frumos şi trup plăpând; un mare poet, care a cântat în poezia sa toată pătimirea unei generaţii; un munte de suferinţă, de demnitate şi de disperare: acesta este Radu Gyr.
Nu a fost un mistic, dar credea în Dumnezeu cu toată tăria. Era un naţionalist român, nu era şovin, nu a cunoscut ura de rasă şi a iubit oamenii cu petere de sacrificiu.
Încărcătura mistică a textelor sale te îndeamnă şi astăzi, la o continuă rugăciune pentru salvarea neamului românesc, atât de prigonit în secolul XX. Semantica hristică a versurilor sale demonstrează că duhul Ortodoxiei poate sălăşlui în literatura română.
A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea Aiud, cu un regim de celulă aspru. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slabit îngrozitor iar pielea îi atârna pe oase solzoasă şi tare asemenea unei piele de şarpe. Cu toţii credeau că nu va supravieţui. El a crezut însă şi a biruit moartea şi temniţa. A fost dus în cele din urmă la Spital unde a fost îngrijit de doctorul Teodor Vintilescu, deţinut politic şi el la Aiud. Acesta îşi amintea întâlnirea sa cu Radu Gyr: În „salonul" cel mic, salon ce era sub supravegherea strictă a paznicilor, se găsea internat poetul Radu Demetrescu Gyr. Din cauza casexiei cu care venise din Zarca, contractase un prolaps rectal ce începuse să se ulcereze şi pe care l-am operat, după vindecarea ulceraţiei, printr-o tehnică chirurgicală simplă - cerclaj anal făcut sub control digital. Era o procedură care în condiţiile în care ne aflam nu putea pune în pericol viaţa. În timp ce starea de sănătate i se ameliora şi mergea spre vindecare, dar şi către Zarca, Radu Gyr scotea o altă perlă a poeziei, a viitorului tezaur românesc „Balada ucenicului cu ochi albastri", baladă care mi-a fost dedicată mie de poet.
Cu ajutorul lui Florică sanitarul, am reuşit să ascundem în podul spitalului o cutie metalică în care am pitit manuscrisele poetului Radu Gyr. Recuperarea lor, dacă ele mai există, ar fi un aport la patrimoniul cultural al literaturii române.
Radu Gyr fusese scos din spital, Zarca înghiţindu-l din nou[4].
La noua Reeducare de la Aiud din anul 1961, poetul Radu Gyr era distrus, scheletic, istovit. Avea un sfert de veac de temniţă. În calitate de comandant legionar, i s-a pus în spate răspunderea pentru viaţa tuturor deţinuţilor. Era clar: dacă se supun, scapă cu viaţă şi chiar cu eliberare, dacă nu vor fi ucişi. De aceea el a dat o declaraţie de desolidarizare politică şi de renunţare la opera sa cu caracter social. Acelaşi lucru l-a făcut şi Nichifor Crainic. Scrisorile lor au fost citite deţinuţilor şi au fost ca un duş rece şi şocant[5].
A fost eliberat în anul 1963 şi silit sa colaboreze la ,,Glasul Patriei’’ (mai târziu, ,,Tribuna României’’, ziar editat de oameni ai Securităţii pentru românii din diaspora), pentru a putea supravieţui.
A murit pe 28.04.1975.
[1] Cf. Răzvan Codrescu, „Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, în Revista Rost, Anul II, nr. 14 – 15/2004, pp. 4-8
[2] Cf. Simona Popa, "Radu Gyr nu a fost un politician, ci un entuziast", Interviu realizat de Nicolae TESCANU în Revista Rost, An II, nr. 14 – 15/2004, pp. 9-11.
[3] Cf. Teodor Duţu , op.cit., p.188.
[4] Teodor Vintilescu, art.cit., pp. 96-97
[5] Cf. Ioan Ianolide, op.cit., p. 211.