Marin Raduca - colegul de celula a lui Gafencu si Ianolide

Textul este preluat de pe blogul lui Laurentiu Dumitru http://laurentiudumitru.ro/blog/2008/09/22/cu-gafencu-si-ianolide-in-celula/

Frate Laurenţiu, îţi scriu, după cum am promis, despre Domnul Marin Răducă. L-am cunoscut pe vapor, în drum spre Muntele Athos; am luat parte împreună la discuţie cu un Părinte din Teleorman. M-am bucurat că acest bătrân simplu, micuţ, slab, cu ochii vii – un bătrân frumos – care filma totul şi manifesta interes de cele duhovniceşti, este român. Asta am aflat-o în drumul dintre Kareia şi Schitul Prodromu, într-un maxi-taxi, în care am stat pe scaune alăturate. Am aflat că are 87 de ani, că a mai fost în Athos cu 6-7 ani în urmă şi că atunci a stat 2-3 luni, în perioada Postului Mare, împreună cu pustnicii din Athos. Povestea întâmplarea fericită când a participat la o adunare a Pustnicilor înaintea începerii Postului, cerând atunci să fie primit sub ascultarea unuia dintre ei şi să petreacă Postul în Munte… N-a mărturisit întâmplările minunate pe care le-a trăit pe acolo, dar mi-a dat o lecţie de duhovnicie adâncă, evocând cu pătrundere şi har drumul de înnoire lăuntrică. Sincer să fiu, mă aşteptam în Athos la minuni şi pe Nea Marin nu prea l-am apreciat, pentru ca mai apoi să rămân uimit văzând cum îl primesc călugării din Prodromu, ca pe un împreună slujitor!

L-am pierdut din vedere pentru câteva zile pe acest bătrân vioi, care avea un bagaj de trei ori mai mare decât al meu, încât se clătina când păşea – aveam impresia că cineva îl ridică de grumaz ca să nu cadă – şi care avea dorinţa nefirească de a rămâne pe Munte câteva săptămâni până la Praznicul Schimbării la Faţă, când voia să vadă vârful Sfântului Munte.

Ne-am revăzut tot pe vapor şi am aflat că nu primise binecuvântare să urce pe Aton şi că, de aceea, se hotărâse să se întoarcă acasă. L-am luat cu noi, căci voia să ajungă în Tesalonic şi, din vorbă în vorbă, am aflat taina ochilor lui.

Omul făcuse parte din frăţiile de cruce, şi, cu această acuzaţie, a fost condamnat la 15-20 de ani de închisoare, din care a ispăşit 12. După ce a ieşit, s-a căsătorit cu o fată din satul său, cu mult mai mică, şi, după câteva luni a fost închis din nou, condamnat la 10 ani, din care a ispăşit 7. Întors acasă, şi-a recunoscut fiica în parcul de joacă, şi-a întregit familia – soţia l-a aşteptat, nu s-a recăsătorit la insistenţele părinţilor, deşi primise acasă într-o valiză toate hainele soţului ca semn că e mort. A lucrat ca electrician automatist. În ciuda faptului că era singurul din întreprindere care ştia să lucreze după instrucţiunile inginerilor germani care întemeiaseră instituţia, a fost permanent prigonit, dosădit… A purtat această cruce a suferinţei până la căderea comunismului şi, din spirit circumspect, nu a depus mărturii, nu s-a plâns, nu a cerut drepturi. Fiica sa cea mică, plecată în Australia, a aflat de curând că tatăl ei a pătimit în închisorile comuniste. Se mândreşte acolo cu ceea ce ar fi putut să se mândrească în propria ţară. Dar aici acoperim cu moloz. Am vrut să zic cu var, dar suna a Paşte şi n-avea legătură cu nesimţirea noastră.

L-am întrebat dacă l-a văzut pe Gafencu, pe Ianolide. S-a mirat de întrebare şi mi-a spus că au suferit împreună, au stat în aceeaşi celulă. Dar comuniştii au separat pe cei care îi numeau Mistici de legionarii care nu abdicau de la opoziţia făţişă. Mi-a explicat că grupul Gafencu a intrat în contact cu Pr. Arsenie Boca şi cu Pr. Stăniloae şi, de atunci, ei au început urcuşul Taboric. Cei din grupul legionar, în frunte cu Mircea Vulcănescu şi alţii au rămas pe linia rezistenţei legionare. Ştiind comuniştii că vechii legionari sunt disciplinaţi şi corecţi, pe cei din grupul misticilor i-au tratat mai indulgent. De aceea, erau priviţi de fraţii lor de suferinţă, între care şi Nea Marin Răducă, drept farisei. În schimb, acestora din urmă li se aplica regim de exterminare. Şi mi-a relatat cum Mircea Vulcănescu se întindea pe cimentul inundat şi îngheţat ca ei să stea deasupra, să se salveze. Argumenta Mircea Vulcănescu că el fiind mai mare, mai corpolent, îi poate ţine pe mai mulţi dintre ei. Au trecut ani în care ei s-au privit cu reţineri.

Dar, spunea Dl. Marin că atunci când trecea pe lângă Gafencu acesta îi striga aproape „Rugăciunea, să nu laşi rugăciunea!” sau „Fii tare! Rezistă!” Mai apoi, a înţeles că ei ţintiseră mai sus şi nu i-a mai judecat.

E interesant cum a scăpat acest om de furia dezlănţuită a Satanei, cum a rezistat, cum împrăştie lumină, cum are tăria să facă drumuri de mii de kilometri ca să filmeze pentru prieteni frumuseţile Ortodoxiei, cum ascunde atâtea şi cum de nu se plânge, nu detestă. Noi ştim cum, dar alţii ar fi curioşi să afle, ar fi dornici să afle. El e una din făcliile încă în viaţă pe care le ascundem în moloz înainte de a muri. Vom aştepta 300 de ani ca să afle copiii noştri că cei decapitaţi de comunism sunt SFINŢI şi MĂRTURISITORI…

Ce bine că de sus ei ne veghează cu îngăduinţă, cu iubire, cu grijă părintească, şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi, născocesc pentru noi motive de ispăşire, pe care, dacă le-am cunoaşte, am găsi de cuviinţă să ne lungim somnul, că are cine şi mai e timp până la Iadul cel mare.

Rânduieşte tu cele de folos. Cunoşti mai mulţi oameni. Eşti aplecat spre acestea, asta e crucea ta! Mă bucur nespus când văd că munciţi. O lume se uită la voi şi aşteaptă enorm. Poate nu vă închipuiţi cât de căutaţi şi cât de doriţi sunteţi în tot ce aveţi sfânt şi curat. ROMÂNIA NU ESTE CE SE VEDE! Dar dacă noi dormim, copiii noştri vor deschide ochii în întuneric. Aşa că spor la lucru! Dumnezeu să înmulţească tot darul la voi!

Doamne ajută!

Marius Ştefan

Aflați mai multe »

Interviu cu Parintele Justin Parvu

Martirii din inchisori ar trebui canonizati

- Parinte Justin, cu putine zile in urma ati fost la Sighet sa vizitati celulele de tortura ale detinutilor politici. Ce impresii si sentimente v-au trezit aceste marturii ale jertfei martirilor nostri impotriva comunismului?

- In situatia grea, de scandaluri, discutii tumultuoase si tulburari care s-au abatut asupra Bisericii si natiunii noastre in ultima vreme, mi s-a cuprins sufletul de durere si m-au lasat fara de glas. Dusmania s-a inmultit pana si intre noi, crestinii ortodocsi, si ajungi sa nu mai poti spune nimic, ca totul ti se rastalmaceste si iti intorc impotriva ta orice cuvant sau atitudine. Atata diferenta este intre crestinii de azi si fratii mei de suferinta care si-au dat viata in puscarii pentru Dumnezeu si neamul lor! In tara noastra, toate confesiunile care au existat de-a lungul istoriei, ortodocsi, romano-catolici, greco-catolici, musulmani, protestanti, de toate nuantele - am dus o viata linistita, pasnica, netulburata de nimeni, atata vreme cat fiecare a cautat sa nu deranjeze pe celalalt. Si aceasta o spun in urma vizitei pe care am facut-o la Sighet, prin Satu Mare, prin Maramures.

- Ce ati descoperit in aceste temnite?

- Am trecut prin aceste locasuri de suferinta ale neamului. Am vizitat celulele, am vizitat camerele de tortura, am vizitat camera de executie, am vizitat camera mortuara si, in cele din urma, m-am inchinat si am aprins o lumanare la subsolul, unde erau locurile cele mai izolate, unde se pedepseau dupa periculozitatea si gradul lor politic pe care l-a avut fiecare. Ei bine, aici am putea spune ca este un altar al neamului nostru crestinesc. Nu vreau sa fac acum o deosebire intre unii si altii; eu imi apar ortodoxia, pentru ca m-am nascut ortodox, am luptat pentru aceasta ortodoxie si vreau sa mor in ea, dar am toata dragostea si elanul pentru toti cei care au participat la lupta aceasta anticomunista. Am vazut, de pilda, celula lui Iuliu Maniu. …cu un pat de fier, cu o carpa cu care se invelea si zeghele la picioarele patului; o fotografie care mai lumina putin in coltul stang al patului… unde si-a continuat pedeapsa pana la moarte. Cand am intrat in celula lui, nu m-am mai gandit nici ca este greco-catolic, ca este romano-catolic, nici ca este ortodox. M-am gandit la dragostea lui pentru neamul pentru care a suferit. Pentru ca, lasand la o parte toate conflictele acestea politice, a fost omul care s-a angajat in viata pentru o realizare a tarii noastre. Din punct de vedere al convingerilor sale religioase, asta il priveste pe el ca om, dar in ceea ce priveste raportul lui fata de natiune, ramane la inaltimea cuvenita de onoare acestor locuri.

- Dar si Sfintia Voastra a trecut prin inchisori, 17 ani din viata…

- Da, da, asa-i. Mi-aduc aminte, eram intr-o celula din Aiud cu ministrul comunicatiilor Mares si generalul Arbore, condamnat la 25 de ani criminal de razboi. Ei nu au stat mult acolo, caci au fost dusi la Sighet. Deci toti marii demnitari, criminali de razboi si detinuti politici - i-au ales din toate inchisorile si i-au trecut in Sighet. Ei, trecand pe langa Tisa, am dedus de ce i-au adus tocmai aici in nordul tarii, in cea mai teribila izolare - pentru ca, la un moment dat, de se intampla ceva, ei, rusii, sa se asigure si sa-i treaca imediat intr-o ora dincolo de Tisa. Noi purtam aceasta cruce a Gherlei, a Aiudului, a Sighetului, pentru ca sa rasplatim toate pacatele neamului nostru, de la inceputurile vietii politice dupa secolul XIX si pana-n prezent. Daca va veni peste noi o alta pedeapsa, si care va veni numaidecat, va veni pentru nerecunostinta noastra a romanilor ortodocsi care calcam pe jertfele martirilor. Oriunde ne-am indrepta e picatura de sange pe metru patrat.

- Nu credeti ca ar trebui canonizati, parinte, acesti martiri ai neamului?

- Avem aceasta perioada in istorie cu care ne putem duce in fata lui Dumnezeu cu icoanele acestor martiri din tot cuprinsul tarii, din toate puscariile, martiri care implinesc toate conditiile canonice necesare unei canonizari. Daca Biserica noastra ortodoxa nu se va apropia cu toata dragostea, cu tot dinadinsul de jertfa acestor tineri, vom avea soarta cea mai degradanta si mai disperata a popoarelor care au disparut de pe harta Europei. De aceea, nu ne ramane astazi decat sa ne reintoarcem la aceste jertfe inalte pe care Dumnezeu i-a ales si i-a asezat sa moara in cele mai groaznice chinuri. Nu trebuie sa stea in cale coloratura politica; politica este ceva omenesc, dar ce-i revine Bisericii este ca dumnezeiescul sa-l scoata din omenesc si sa-l puna la adevarata valoare. Nu ne intereseaza ce a fost Sf. Gheorghe, ce a fost Sf. Dumitru, ce a fost Sf. Ioan Iacob, nu ne intereseaza daca a fost pe vechi sau pe nou, daca a fost legionar sau nu - ei raman martiri pentru ca au jertfit viata lor pentru Dumnezeu si neamul lor, ca niste adevarati chemati si alesi ai Lui. Trebuie sa ne dezbracam de mentalitatea ca a fost dintr-un partid sau altul. Noi suntem datori sa-i punem in icoana pentru viitorul natiei si Bisericii noastre, ca oglinzi bine roditoare in viata noastra crestin-ortodoxa. Pentru ca samanta crestinismului este sangele acestor martiri. Asa sa ne ajute bunul Dumnezeu sa ajungem la o lumina care sa bucure neamul prin canonizarea macar a unora dintre ei. Dumnezeu sa ne ierte pe toti si sa aleaga Domnul ceea ce este de folos neamului nostru.

- Sfintia voastra cum vedeti relatia intre Biserica si Stat?

- Biserica si statul trebuie sa fie foarte strans legate. Pentru ca ce inseamna o biserica intr-un stat? Biserica este cea care educa omul politic de maine. Biserica este mama de creare a taranului nostru, a romanului nostru dintotdeauna si de pretutindeni; este scoala de formare a omului de maine care sa stie sa-si ia soarta neamului, sa-l duca mai departe pe umerii lui. Statul cine este? Statul este orice cetatean roman, nascut si educat in limba si in credinta acestei tari; fiecare cetatean trebuie sa se indrepte in casa lui de unde a plecat - adica in biserica. Biserica trebuie sa fie aceea care stapaneste viata spirituala, viata culturala si de aici plecand, si viata politica. Un crestin adevarat trebuie sa stie ce alege copiilor si stranepotilor lui. Daca noi vom forma o generatie de oameni luminati de Duhul Sfant, avem un viitor stralucit pentru natia noastra. Daca avem o spiritualitate ortodoxa intr-un neam, avem si o economie buna, avem oameni care sa se sacrifice pentru aproapele si pentru buna conduita a tarii. Cine are drept mai mult asupra unui cetatean daca nu Biserica care l-a nascut din cristelnita, l-a impartasit, l-a miruit si l-a facut un ostas al lui Hristos. Dar din pacate, acest duh al vietii politice din ziua de azi este strain de viata si de chemarea si de rostul pe care-l avem noi, ca romani, al unui stat de mantuire. Dar nu, vine interesul strain din afara care se opune la orice ideal frumos. De exemplu, daca se alege un guvern crestin - nu, astia nu-s buni, astia-s legionari! Elita neamului au bagat-o in inchisori, iar dusmanii domnesc in tara noastra. Rostul partidelor la noi in tara si peste tot nu este altceva decat dispersarea unitatii neamului. Dar noi suntem asa de slabi si nu ne dam seama de mafia asta straina care dezmembreaza unitatea noastra prin toate mijloacele. Nu mai avem voie sa pomenim numele de roman, sa numai avem notiunea de bulgar, de rus, de german; toate nationalitatile sa fie una, o apa si un pamant peste tot, sa nu mai sti de unde vii si incotro mergem.

- Si in Biserica se vorbeste acum de un duh nou, de o redefinire a dogmelor. Avem dreptul sa redefinim dogmele?

- Aceasta este o indrazneala prea inalta, la care nici nu indraznesc sa ma gandesc - ca noi sa revizuim dogmele. Inseamna sa ne taiem capul. Sa ramana numai picioarele, capul sa se duca in alta parte; capul sa mearga intr-o parte, iar picioarele intr-alta. Cam asa inteleg eu. Ce sa redefinim? Putem noi sa ne intoarcem impotriva Sf. Vasile? Pot sa ma iau eu de Sf. Ioan Gura de Aur? Putem noi sa ne ridicam impotriva celor sapte sinoade ecumenice? Putem oare sa ne ridicam impotriva jertfelor care au pecetluit cu sangele aceste canoane si randuieli? Eu ma inspaimant numai cand trebuie sa dau numai un canon de penitenta. Tremur in fata Sf. Vasile cel Mare cand ma simt nevoit sa reduc un canon de 20 de ani pentru pacate grave, cum ar fi avortul, la sapte ani sau mai putin, in functie de pocainta fiecaruia - daramite sa redefinim dogmele? Ma cutremur cand ma pun in postura ca eu sa fiu mai mare decat Sf. Vasile. Is duhurile astea asa de grele, incat acum noi ca aproape numai avem glas. Nu vedeti ca toate incercarile noastre de a limpezi cumva o stare de lucru nu ajung decat sa fim sfidati si considerati nebuni fata de lumea aceasta? Homosexualii care marsaluiesc insa pe strazile Bucurestiului sunt in regula, de ei nu se mai leaga nimeni. De aceea si spun: cat priveste viata noastra bisericeasca, noi nu putem sa avem nici o stare buna, atata vreme cat vom avea in fruntea Bisericii o ceata de talhari si de vanzatori. Toate relele vin tot din cauza tradatorilor care au fost cumparati. Am ajuns la ora actuala sa nu ma mai intereseze uniformele si coroanele, cand vad in ce hal am ajuns noi, incat sa ne renegam existenta noastra spirituala si morala.

- Vedeti ca ei vin acum cu duhul acesta impaciuitor si ne zic sa nu mai folosim cuvantul "eretic", pentru ca nu mai intra in acord cu Uniunea Europeana…

- Doar aceste cuvinte nu sunt inventate de noi - "eretic", "schismatic", "apostat" - sunt tot inventia Sfintilor Parinti, inspirati nu de altcineva decat de Duhul Sfant. Si sa nu amestecam lucrurile. Uniunea Europeana are alt scop, noi avem alt scop. Ei sunt cu scopul pamantului, noi avem, pe langa aceste scop, si scopul cerului. E mare deosebire intre unul si altul. Nu putem discuta terminologia lor si convingerile noastre. Ei au o lume a lor, cu totul aparte; noi intotdeauna am avut o lume a noastra, aparte si, in general, foarte putin ne-am potrivit noi cu occidentul. Si aceasta datorita numai acestei mari frumuseti care a mai ramas in lume - ortodoxia. Nimic nu i-a deranjat pe occidentali mai mult decat ortodoxia. De aceea trebuie sa fim consecventi, sa fim putin mai curajosi, sa avem oleaca de intentie buna si Dumnezeu ne va dezbraca de duhul acesta al temerii, al fricii, ca sa putem duce mai departe carul acesta al Ortodoxiei care merge asa de greu, pentru ca toti se opun acestui ideal crestin-ortodox.

Dumnezeu sa-i ierte pe toti ai nostri si ma rog ca sa le lumineze bunul Dumnezeu mintile, ca sa fie cat mai aproape de adevarul acesta ortodox. Pentru ca daca nu vor fi atenti si vor lua numai partea acesta a veniturilor si a afacerilor, atunci noi ne vom prabusi. Dar sigur, ca intotdeauna, va ramane totusi si o elita de oameni, care vor lua asupra destinul tarii. Intotdeauna au fost si tradatori, au fost si eroi in cadrul neamului si Bisericii. Asa ca nu deznadajduim, ci ducem mai departe greutatea si povara acestor vremuri in care ne aflam. Pentru ca, sa nu uitam, Hristos ne-a fagaduit : "Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Amin".

Interviu cu Parintele Justin Parvu realizat de Victor Roncea si preluat din ziarul Ziua din 22 iulie 2008, la exact 25 de ani de la mutarea impreuna cu sfintii a parintelui nostru marturisitor, Ilie Lacatusu, ale carui moaste intregi si nestricate se gasesc intr-o cripta din Cimitirul Giulesti

Aflați mai multe »

Episod nostim din viata de temnita de la Aiud a lui Radu Gyr

Gyr mi-a povestit că atunci când în peregrinările sale penitenciare dinainte de 23 august, l-a întâlnit pentru prima oară pe Urdăreanu, acesta era ordonanţa Maiorului Munteanu. După ce l-a observat în mai multe rânduri pe Gyr, a venit la el şi l-a întrebat:

- Dumneavoastă sunteţi unul din ăia cu bani mulţi?

- Vrei să spui bancher? A zis Gyr.

- Da! Aşa.

- Nu, domnule, sunt profesor.

- Dar sunteţi evreu? Nu-i aşa?

- Eu sunt legionar, domnule gardian.

- Legionar, legionar, dar evreu, nu-i aşa?

Cu umorul care, în ciuda atâtor îndurări, nu l-a părăsit niciodată, Gyr i-a zâmbit, apoi a făcut un gest afirmativ din cap şi a adăugat conspirativ:

- Să nu spui la nimeni, că e secret, domnule Urdoreanu.

- Bine, bine, dar să ştiţi că pe mine mă cheamă Urdăreanu, nu Urdoreanu, de la urdă, nu de la urdori.

- Bine, domnule Urdoreanu, a conchis Gyr.

Urdăreanu l-a privit cu compătimire, ca pe unul căruia n-ai ce să-i mai faci. Fiindcă nu are nici atâta minte cât să priceapă un lucru atât de simplu şi a plecat. Mai târziu, fie că a înţeles singur, fie că l-au influenţat alţii, i-a arătat lui Gyr, pe lângă respectul pe care-l vedea că i-l acordă toţi, şi un fel de simpatie şi încredere specială. De aceea, în preajma începerii primei activităţi de reeducare paşnică (era prin 1947, deci stăpânea încă spiritul vechiului regulament) Urdăreanu, care nu mai era gardian de ordonanţă, ci comandant al pazei, a venit la Gyr şi spunându-i că are sarcina de partid să explice deţinuţilor ce vrea partidul să facă, l-a rugat să scrie pe o hârtie cele ce s-ar cuveni să spună.

- Ştiţi, dumneavoastră, profesorii vă pricepeţi la chestii de-astea cu vorbiri... eu... sunt deştept dar nu prea le am pe-astea cu vorbirile şi p-ormă politicienii ăştia-s daţi dracu de blegi... înelegeţi, nu?

Gyr a răspuns că a înţeles ce vrea, i-a aşternut pe hârtie câteva rânduri şi l-a sfătuit ca pentru a face o mai bună impresie, să nu le citească ci să le înveţe pe dinafară.Urdăreanu îl solicitase şi pe avocatul Puiu Caleia, care deasemenea, îi făcuse o scurtă ciornă şi îi recomandase acelaşi lucru ca şi Gyr.După ce i-a adunat în curtea închisorii pe puţinii politici aflaţi la ora aceea la Aiud şi i-a inviat să se aşeze pe jos, cu picioarele încrucişate tuceşte, a început din memorie:

- Domnilor deţinuţi,... domnilor deţinuţi... partidul... noi... nu ne purtăm cu voi, ca voi cu noi... ce mai... noi nu vrem să vă exterminăm definitiv... fără ca să vă reeducăm... şi...

După ce a mai stors din chinuita lui memorie încă vreo zece cuvinte la fel de bine închegate între ele, a ridicat un braţ şi întinzându-l repezit şi marţial înspre ascultători, a răcnit cât l-au ţinut plămânii, ca într-un adevărat, dar tragic Caragiale:

- Şi acum... vouă... vă revine... penetraţiunea... că!...

A tăcut, dar a rămas cu braţul întins şi cu capul aruncat cu mândrie pe spate, a privit spre cer, aşteptând efectul asupra celor ce-l ascultaseră. Cum reacţia deţinuţilor a înârziat câteva secunde, el a legănat braţul a încurajare până când aceştia s-au pornit pe aplauze.După ce le-a dat liber, i-a făcut semn lui Gyr şi când acesta s-a apropiat, i-a spus:

- Îs proşti, aproape toţi îs proşti... domni da proşti... da pân’ la urmă tot or fi înţeles ei... ai?... ce ziceţi?

- A fost grozav domnule Urdăreanu, nici unul dintre ei nu o să uite discursul ăsta, niciodată. O să rămână de pomină!

- Aşa-i?

- Aşa-i!

preluat din Teodor Duţu, Amintiri despre cei care nu mai sunt, vol.1, Editura ALPHA MDN Buzău, 1999, p. 188-190

Aflați mai multe »