Parintele Ioan Iovan, arhimandritul Manastirii Nasterea Maicii Domnului de la Recea, s-a stins sambata din viata la varsta de 86 de ani. El a fost unul dintre cei mai mari duhovnici ai neamului romanesc. In cercurile ortodoxiei romane Parintele Ioan este un adevarat mit. De-o cuviosie si de-o modestie uneori stanjenitoare si o sinceritate vecina cu inocenta, parintele Ioan a respins aura de martir pentru multii ani petrecuti in puscariile comuniste, preferand sa ramana monahul care a urmat calea mantuirii lui Iisus Hristos. (M.B.)Un marturisitor al lui Hristos
Parintele Ioan Iovan s-a nascut pe 26 iunie 1922 in Husasau de Cris, judetul Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan si al preotesei Maria. A facut scoala primara in sat, liceul in Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 si-a sustinut teza de licenta, iar in 1947 a inceput doctoratul in teologie. Ravnind dupa daruirea totala in slujba Domnului, va fi calugarit in Manastirea Sihastru de catre Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, in 1948, diacon si in 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimiresti. L-a hirotonit, cu binecuvantarea necesara, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de bastina, dar si omul caruia i se asemana prin ravna pentru Biserica si intransigenta fata de puterea comunista ce se instala. Aceasta atitudine, episcopul Nicolae Popovici a platit-o cu inlaturarea din scaun si moartea in conditii umile, iar Parintele Ioan cu temnita. In cei sapte ani de slujire la Vladimiresti a militat pentru o viata duhovniceasca intensa, intemeiata pe deasa impartasanie. Facea lucrul acesta intemeiat pe Scriptura si Traditie, desi unii l-au rastalmacit, iar altii l-au implinit fara discernamant. Influenta mare a credinciosilor la Manastirea Vladimiresti si miscarea duhovniceasca ce se nastea in jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca si tinta diminuarea fenomenului religios. Asa au inceput sicanarile. Se facea propaganda impotriva pelerinajelor la manastiri, erau persiflate actele de pietate ale credinciosilor, erau restranse drepturile si libertatile religioase.
Detinut "periculos"
In aceste conditii, Parintele Ioan, fire darza, a scris un memoriu in care spunea, printre altele: "Partidul are reprezentanti in Biserica pe domnii imputerniciti. Bisericii de ce nu i se acorda dreptul de a merge prin scoli si in cazarmi, unde, sub masca atacarii misticismului, se neaga credinta in Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului si metoda ideologica in R.P.R.? Categoric, nu. Aceasta este metoda cea mai perfida de prigoana religioasa". Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Parintelui Ioan si caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusa la Securitatea din Galati. Procesul s-a judecat si sentinta de condamnare la moarte, data in prima instanta, s-a comutat in condamnare pe viata. A executat noua ani si jumatate, pana in 1964, cand au fost amnistiati detinutii politici. A trecut prin mai multe penitenciare. Imbolnavit grav la Galati, este dus la Vacaresti. Si aici, ca si la Galati, oficia tainic Sfanta Liturghie. Potirul era o cutiuta de ebonita, iar vinul se aducea in sticlute de vin tonic. De la Vacaresti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit. Urmatorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul sau comandant Goiciu. Apoi detinutii cei mai "periculosi", dupa evenimentele din Ungaria, au fost transferati la Aiud. Se ducea aici, ca si-n alte inchisori, o campanie asidua de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihica si fizica. Cei care datorita torturilor cedau psihic si fizic si se "reeducau", lepadandu-se formal de convingerile lor, aveau anumite inlesniri. Parintele Ioan n-a cedat. A ramas ferm pana la capat. Comandantul Craciun, printre alte mijloace de "reeducare", le citea recalcitrantilor declaratiile celor ce s-au "reeducat". Nici aceia nu pot fi judecati. Numai cine a trecut prin teroarea inchisorilor comuniste stie ce-a fost acolo. Iar culmea obrazniciei a fost ca l-a provocat pe Parintele Ioan sa citeasca din "Biblia hazlie". Bineinteles ca n-a facut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la "zarca", cel mai teribil loc de chin din inchisoarea din Aiud. Aceasta sectie a inchisorii era un loc de exterminare lenta, cu celule mici, intunecate si umede.
Ridicarea caterisirii
Printre alte personalitati duhovnicesti din tara, la Aiud l-a intalnit pe Parintele Dumitru Staniloae, marele nostru teolog. "Privindu-l imbracat in pantaloni scurti de zeghe, la statura lui impozanta, nu-ti trebuia alt exemplu de batjocorire si de umilire a varfurilor intelectualitatii romanesti de catre regimul comunist". Dumnezeu l-a tinut pe Parintele Ioan in viata, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-si domiciliul in Bucuresti, pentru a nu le crea probleme celor apropiati. In aceasta perioada framantata, si de tinere sub observare de catre Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareta Cristina. In 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat Mitropolitului Antonie Plamadeala, pe atunci secretar al Sfantului Sinod, care l-a prezentat Sfantului Sinod si l-a sustinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979. Parintele Ioan a slujit apoi un an la Manastirea Cernica si alti doisprezece ani la Manastirea Plumbuita din Bucuresti. Acolo era si in 1989. In anul 1991 Parintele Ioan dorea sa inceapa o lucrare duhovniceasca si misionara, si astfel a fost indrumat la Recea, judetul Mures. Impreuna cu dansul a venit si Maica Stareta Cristina Chichernea. La Recea Parintele Ioan Lazar, parohul satului, ridicase o bisericuta si o cladire. Cei doi le-au definitivat si manastirea si-a inceput activitatea.
In 1992 s-a construit un altar de vara si o clopotnita. In 1993 a inceput construirea cetatii manastiresti propriu-zise, iar in 1995 construirea bisericii. Unicitatea acestei biserici de manastire consta in faptul ca toata pictura, executata de Viorel Maxim, este in mozaic. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Patriarhul Alexandriei Petru al VII-lea, dimpreuna cu Patriarhul Teoctist, au sfintit biserica manastirii, inconjurati de multi ierarhi si preoti, si de peste douazeci de mii de credinciosi.
("Cuvinte impartasite de Parintele Ioan si Maica Stareta Cristina", Ed. Reintregirea, 2007) - Sursa: reintregirea.ro
"La Jilava am trait cel mai intens sentiment ca sunt preot. Intr-o zi am fost dus la fierarie, intrucat trebuia sa fiu transferat la Gherla. Mi-am ales un lant din multimea celor aruncate de catre un detinut de drept comun. Apoi, l-am inchinat si l-am sarutat, gandindu-ma la patimile Sfantului Apostol Pavel. Recunosc ca nu am facut o alegere prea buna a lantului. In loc sa iau unul mai gros si mai lung, am preferat pe cel care mi s-a parut mai scurt si mai usor. Fierarul m-a prins si mi-a asezat piciorul pe nicovala, iar cand a lovit niturile, metalul a muscat cu sete din carnea vie a picioarelor mele - urme pe care le port si astazi. Echipat in acest fel si cu catuse americane la maini, am pornit inapoi spre celula, cu injuraturile obisnuite: "Misca, banditule!". La jumatatea drumului, atent fiind sa-mi pastrez echilibrul, m-am pomenit deodata cu o lovitura cumplita in spate. Atunci, am simtit minunea - m-am dezechilibrat, dar nu am cazut. Mai mult chiar, am simtit forta lui Dumnezeu, care m-a intarit sa-mi pastrez cugetul netulburat de ura, si i-am zis gardianului ce ma lovise: "Domnul Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Cristos sa te ierte pe tine, fiule duhovnicesc, dupa nume, si sa-ti stearga toate pacatele, iar eu, nevrednicul preot duhovnicesc, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele, in numele Tatalui, al Fiului si Sfantului Duh". In momentul acela, am inteles ca sunt cu adevarat crestin si preot. Facusem dezlegarea din toata inima. Cel care m-a lovit a amutit pe loc si s-a dat speriat la o parte. Smerenia si iertarea invinsesera ura si bestialitatea." (Parintele Ioan Iovan)
Articolul este preluat de pe:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu